Două povești din parc

Nu sunt nici eu vreo măicuță calmă, caldă, zâmbitoare, în fiecare zi, la fiecare tură de parc, ba chiar dimpotrivă, sunt destul de aricioasă, încruntată și neprietenoasă. Sunt zile când merg strict pentru plăcerea ei, și zile când îmi place și mie. Pentru că nu mai e ca anul trecut, când nu aveam răgazul de a observa celelalte specii din ecosistemul ăsta, acum aud, văd, mă strâmb și judec. Judec, ah, detest asta!

Personaje: Bunica, bunicul (gen 50+), nepoata mare (vreo 6 ani), nepoata mică (vreo 4).

Fata mai mare se așează pe un tobogan pe care se așezase ploaia înainte, așa că se udă pe pantaloni, o vede bunic-su, îi spune ești obraznică, treci acasă!, și gata cu parcul.

După fata mai mică, absolut rezonabilă după toate criteriile posibile, se ține Iris ca scaiul, așa că nu ratez nimic:

- Urcă toaaaate treptele la topogan, unaaa câte unaaa (accent, printre dinți, pe vocale), vezi să nu cazi (fetița urca încet, înceeet), te duc acasă dacă nu, nu te mai aduc niciodată în parc! (fetița nu făcea altceva decât să urce treptele alea).

- nu sări, nu alerga, te duc acasă, ai grijă!

- vino încoa să-ți pun căciula (era cald de-ți venea să vomiți), na, acum ești și transpirată, ți-am zis eu că mergem acasă dacă nu ești cuminte!

- nu te dai jos din leagăn, aștepți să se oprească, că nu te-am urcat ca să te dai jos cînd vrei tu!

- dar te rooooog, mamaie, spune daaa!, zice fetița.

- nici un da, treci acasă!.

Felul ăsta bombănitor, certător (în avans, să nu carecumva să apuce vreodată să facă ceva), de lipitoare în curul copilului, care nu mai apucă să respire alt aer decât al tău, amenințările (ridicole, nefondate, dar agresive), nu-urile de toate felurile, la tot pasul, dirijatul (hai acolo, stai acolo, fă aia, aia nu), ordinele, absența oricărei manifestări afective (că doar nu ne pupăm în public, ar fi rușinos!), nu sunt, nu sunt excepțiile.

Asta da:

Într-o zi, în parc, unde credeam că în afară de mine și de fică-mea nu mai e nimeni, aud niște hohote zdravene, sănătoase, gâlgâitoare de râs. Nu-mi dădeam seama de unde vine veselia asta (destul de neașteptată, nici până atunci, nici de atunci încoace n-am mai văzut așa tablou), așa că mă ridic: în dreapta nimic, în stânga, o bunică, 2 nepoți- fata de vreo 7 ani, băiatul de vreo 4. Râdea femeia asta în așa hal, era atâta fericire între cei 3, atâta bucurie simplă, brută, ea le făcea poze cu telefonul, râdea și de ei și de ele, iar când râdea, râdea cu tot sufletul afară! M-a emoționat tare momentul ăsta, de asta îl și aștern acum (cu întârziere), în fața ochilor voștri:p